Misterele Mormonilor

Studiu independent despre fenomenul religios SUZ

(„Sfinţii Ultimelor Zile”)

6.1 Cărţile "sfinte" ale mormonilor

Secta mormonilor, autointitulată "Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Ultimele Zile" consideră drept cărţi "canonice" patru volume de scrieri, pe care le numesc uneori şi "opere standard" :

­ Sfânta Scriptură (Biblia) în versiunea King James Bible (prescurtat: KJB), modificată;

­ Cartea lui Mormon (în original: Book Of Mormon - prescurtat: BOM);

­ Doctrină şi Legăminte (în original: Doctrine and Covenants ­ prescurtat: D&C);

­ Perlă de Mare Preţ (în original: Pearl Of Great Price ­ prescurtat: POGP).

Considerate de către mormoni cărţi inspirate "după cuvântul Domnului", ar fi de aşteptat ca între aceste cărţi să existe o concordanţă şi o armonie demne de o operă divină. Şi cu toate acestea, între ele există neconcordanţe doctrinare de o supărătoare stridenţă. Mai mult, există neconcordanţe şi în raport cu celelalte surse doctrinare complementare, cum ar fi: discursurile liderilor mormoni plasaţi în funcţii oficiale, cărţile de doctrină şi de învăţătură curentă ale mormonilor, precum şi "profeţiile" celor care, încă în viaţă fiind, sunt moştenitori ai poziţiei şi meseriei de "Profet", având autoritatea de a vorbi pentru Dumnezeu şi de a re-interpreta poruncile Lui anterioare. Aceste învăţături de credinţă variază în conţinut de la an la an, îndepărtându-se tot mai mult de învăţătura "standard" pe care o aflăm în cele patru cărţi zise "canonice".

6.1.1 Biblia contrafăcută

O primă contradicţie între cărţile zise "canonice" o constituie poziţia oficială faţă de Biblie. În Perlă de Mare Preţ, la capitolul Articolele de credinţă (POGP 1:8.), fondatorul mormonismului, Joseph Smith, afirmă despre Biblie: "noi credem că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu atâta timp cât este tradusă corect; noi credem de asemenea că şi Cartea lui Mormon este cuvântul lui Dumnezeu". În Cartea lui Mormon citim însă că Biblia este incompletă, deoarece din ea lipsesc "multe părţi care sunt curate şi preţioase şi de asemenea multe legăminte ale Domnului au fost îndepărtate" (1 Nephi 13:26). În consecinţă, Cartea lui Mormon "este mai sigură şi mai oportună decât Biblia". Biblia devine pentru mormoni un simplu instrument de legitimare a noilor scrieri şi învăţături, aşa cum mărturiseşte liderul mormon LeGrand Richard:

"Cunoştinţele asupra tuturor acestor lucruri, aşa cum poate constata cititorul, nu ne vin în primul rând prin citirea Bibliei, ci prin revelaţia Domnului în aceste ultime zile. Noi folosim Biblia pentru a arăta că aceste învăţături sunt în întregime în concordanţă cu aceasta" ([35], pag.128.).

Aşa cum au procedat şi alte secte "întreprinzătoare", secta mormonă a publicat pentru membrii săi o Biblie modificată, obţinută prin adaptare după versiunea KJB. Ea este completată cu un ghid, un dicţionar biblic, note de subsol cu referinţe la celelalte scrieri mormone, precum şi o anexă cu extrase din Traducerea lui Joseph Smith (Joseph Smith Translation ­ JST).

Această traducere, cunoscută sub numele de Traducerea Inspirată a Bibliei sau Versiunea Inspirată, este mai degrabă o maltratare a textului original, căci ea nu traduce din nou textul iniţial, ci modifică traducerea deja făcută a versiunii KJB, prin omisiuni sau adăugiri care se pretind a fi primite prin inspiraţie divină. Este interesant că mormonii nu au publicat niciodată textul complet al JST, dar se folosesc de acesta din plin atât prin notele de subsol cât şi prin anexă. Poziţia oficială faţă de Traducerea Inspirată a Bibliei poate fi sintetizată prin următoarele fraze ([36], pag. 351-352):

"... la porunca Domnului şi în timp ce lucra sub duhul descoperirii, Profetul a corectat, a revizuit, a modificat, a adăugat, şi a şters din versiunea King James a Bibliei pentru a alcătui ceea ce este în mod obişnuit numită Versiunea Inspirată a Bibliei".

"...minunatul torent de lumină şi cunoştinţă descoperit prin Versiunea Inspirată a Bibliei este una din cele mai mari evidenţe ale misiunii divine ale lui Joseph Smith".

Aşadar, traducerea constă în corectare, revizuire, modificare, adăugare şi ştergere. O mostră plină de substanţă pentru verificarea subtilităţii şi valorii de adevăr a zicătorii "traduttore ­ tradittore" ("traducătorul este trădător": joc de cuvinte în limba italiană). O evidentă ocazie de a ilustra aroganţa suficientă cu care sunt tratate avertismentele profetice privind imixtiunea neautorizată în textele sacre, aşa cum ne apare, spre exemplu, cel din Apocalipsă: "... de va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele care sunt scrise în cartea aceasta. Iar de va scoate cineva..." (Apoc. XXII, 18, 19).

O mărturisire mai clară a delictului nici că se putea: aşadar, nici vorbă de traducere, poate cuvântul "masacrare" să fie mai potrivit. Un motiv destul de serios pentru a explica adevărata poziţie (mult diferită faţă de cea oficială, de faţadă) a liderilor mormoni: o stinghereală care merge până la reticenţa de a publica această "traducere". O nouă dilemă se cerea rezolvată: pe de o parte, "Versiunea Inspirată", nu putea fi rejectată în întregime fără a se admite că este o înşelăciune; pe de altă parte, dacă ar fi tipărit-o şi aprobat-o în întregime, mormonii s-ar fi pus singuri în faţa unor probleme insurmontabile. În realitate, conţinutul "Versiunii Inspirate" contrazice multe din doctrinele care se predau în prezent în comunitatea mormonă. Deci mormonii nu puteau nici să accepte în întregime, nici să respingă în întregime "Versiunea Inspirată" a Bibliei. Cu atât mai mult nu puteau să recunoască faptul că Joseph Smith ar fi făcut erori în versiunea sa "inspirată". S-a găsit atunci o scuză simplă şi eficace care pretinde, nici mai mult nici mai puţin, că opera de traducere a lui Joseph Smith de fapt nici nu fusese terminată! Mai precis, persecuţiile nu l-au lăsat s-o termine! (v. Doctrine of Salvation, Vol.3, pag. 191). După găsirea acestei explicaţii, urmarea venea de la sine: Joseph Smith intenţiona "să continue lucrarea de traducere până ce ea va fi terminată" (D&C, 73:4).

Un necaz nu vine însă niciodată singur. Mormonii au omis faptul că alte afirmaţii făcute asupra acestui subiect sunt uşor diferite. Găsim, de exemplu, în History of the Church o afirmaţie atribuită tocmai lui Joseph Smith, care spune:

"Am terminat traducerea şi revizia Noului Testament pe 2 feb. 1833 şi am pecetluit-o, să nu fie deschisă până când va ajunge în Sion" ([37], Vol. 1, pag. 324) (subl. ns.).

Într-o scrisoare datată 2 iulie 1833, semnată de Joseph Smith, Sidney Rigdon şi F.G.Williams, se întăreşte această afirmaţie:

"În aceste zile noi am terminat traducerea Scripturilor, pentru care motiv întoarcem recunoştinţa noastră Tatălui nostru Ceresc" (ibid., Vol. 1, pag. 368.) (subl. ns.)

Cu alte cuvinte, "Profetul" şi "Sfinţii" din aceste ultime zile (SUZ) considerau lucrarea terminată, chiar pecetluită. Se putea trece la tipărirea ei în totalitate. Şi într-adevăr, nu lipsesc îndemnuri "profetice" nici pentru aceasta acţiune finalizatoare:

"... V-am poruncit să vă organizaţi singuri, chiar şi pentru tipărirea cuvintelor mele, totalitatea scripturilor mele" (D&C, 104:58.) (subl. ns.).

"... să-l lăsaţi [pe William Law] de acum înainte să asculte de sfaturile slujitorului Meu Joseph ... şi să publice noua traducere a cuvântului Meu Sfânt pentru locuitorii acestui Pământ" (D&C, 124:89) (subl. ns.)

Şi totuşi, aceste porunci n-au fost îndeplinite niciodată. Scriitorul mormon A. Reynolds afirma: "De ce Biblia [este vorba de Biblia în versiunea mormonă, "tradusă" de Joseph Smith - n.n.] nu a fost publicată, rămâne încă o enigmă; desigur că Sfinţii au fost tulburaţi: ei au fost persecutaţi, dar multe alte lucrări au fost publicate: de ce nu şi Sfânta Scriptură?" ([39], pag. 32). (subl. ns.)

Dacă Joseph Smith a fost inspirat de Dumnezeu pentru a traduce Biblia, ne-am aştepta să găsim că cel puţin cartea lui Isaia, revizuită de el, se află în armonie cu textul lui Isaia care se afla în Cartea lui Mormon. Chiar şi o examinare superficială arată însă că nu este deloc aşa ([24], pag. 388; vezi şi paragraful 3.1 Schimbări şi contradicţii în Cartea lui Mormon).

6.1.2 Cartea lui Mormon ­ o revelaţie inventată

Acest paragraf s-ar putea trata doar în câteva fraze. Este suficient să citim subtitlul acestei cărţi, apărut pe coperta ediţiilor actuale: "Un Alt Testament al lui Iisus Hristos" (subl. ns.) pentru a experimenta împlinirea avertismentului apostolic primit cu aproape 2000 de ani în urmă: "Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o să fie anatema!" (Gal. I, 8.) (subl. ns.).

Dar, pentru a nu subestima pericolele care se pot ascunde sub o titulatură atrăgătoare, se cade a zăbovi mai stăruitor asupra acestei pietre de poticnire, despre care tot Sfântul Apostol Pavel avertizează:

"Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă evanghelie, care nu este altceva, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos" (Gal. I,6-7) (subl. ns.).

Că Joseph Smith a modificat Biblia (zicând că o traduce din nou), am văzut deja în paragraful precedent. Că o voia de fapt schimbată, în sensul de a fi înlocuită cu totul, vom vedea în continuare.

Joseph Smith a pretins că la vârsta de 17 ani, în noaptea de 21 septembrie 1823, a avut o viziune minunată: un înger i-a apărut aievea şi i-a spus că nişte plăci de aur, gravate cu "plinătatea veşnicei Evanghelii", sunt îngropate într-un deal cunoscut sub numele de "Dealul Cumorah". Patru ani mai târziu, Joseph Smith primea încuviinţarea de la înger de a le dezgropa, iar apoi primea dezlegarea, îndemnul şi dexteritatea de a le traduce. Traducerea va fi publicată în 1830 sub numele Cartea lui Mormon (în original Book Of Mormon - prescurtat BOM ).

Ce conţinea aşa-zisa "plinătate a veşnicei Evanghelii"?

Începutul acestei cărţi se referă la două mari civilizaţii străvechi. Una, părăseşte Ierusalimul prin jurul anului 600 î.d.Hr. (exact "la timp" pentru a scăpa de grozăviile căderii Ierusalimului sub chaldei şi de exilul babilonean din anul 587 î.d.Hr.) şi ajunge, după o călătorie palpitantă, tocmai pe tărâmurile Americii. Stabilită aici, se separă cu timpul în două popoare, Nephiţii şi Lamaniţii. Cea de-a doua mare civilizaţie, Jarediţii, erau deja sosiţi în America, chiar cu mult mai devreme, încă de pe vremea Turnului Babel. După câteva sute de ani de convieţuire, toţi vor pieri însă în lupte fratricide cu excepţia Lamaniţilor, care vor fi principalii strămoşi ai amerindienilor. Evenimentul-cheie al povestirilor "traduse" de pe plăcile de aur de către Joseph Smith este misiunea personală de propovăduire a Domnului Iisus Hristos printre Nephiţi, îndată după Învierea Sa. El aduce cu Sine în America doctrinele Evangheliei, schiţează Planul de Mântuire, rânduieşte pocăinţa, botezul, primirea Duhului Sfânt, precum şi doisprezece Apostoli, dintre care trei primesc darul nemuririi veşnice. În plus, El povesteşte oamenilor ce trebuie să facă pentru a dobândi pace în această viaţă şi mântuire veşnică în viaţa viitoare.

Scrierile, incizate pe plăci de aur de către profetul-istoric al cărui nume era Mormon, au fost încredinţate de către acesta fiului său Moroni, care a adăugat câteva capitole cu mâna sa şi apoi a ascuns plăcile în Dealul Cumorah, sub o piatră mare. Ele sunt grupate în "cărţi", după modelul Bibliei, care au denumiri legate ­ de regulă­ ­ de numele prezumtivilor "autori". Repertoriul "canonic" al „cărţilor” componente este următorul:

­ 1 Nephi

­ 2 Nephi

­ Jacob

­ Enos

­ Jarom

­ Omni

­ Cuvintele lui Mormon

­ Mosiah

­ Alma

­ Helaman

­ 3 Nephi

­ 4 Nephi

­ Mormon

­ Ether

­ Moroni

În ziua de 21 septembrie 1823, acelaşi Moroni, acum glorificat şi înviat în spirit, apare ca înger în faţa profetului Joseph Smith şi-l instruieşte cu privire la plăci şi la modul de traducere a acestora în limba engleză. Joseph Smith le traduce, după afirmaţia sa, "cu darul şi puterea lui Dumnezeu", folosind Urimul şi Tumimul, cele două pietre minunate despre care Vechiul Testament relatează (Ieş. XXVIII, 30, Lev. VIII, 8 ) că Marele Preot le purta pe pieptar, deasupra inimii, şi pe care Smith le "găsise" odată cu plăcile minunatede aur.

Ce mai afirmă, de data aceasta Joseph Smith însuşi, despre Cartea lui Mormon? El spune:

"Le-am spus fraţilor: Cartea lui Mormon a fost cea mai corectă dintre toate cărţile de pe pământ şi cheia de bolta a religiei noastre, iar omul va trebui să se apropie de Dumnezeu, păstrându-i învăţăturile, mai mult decât oricare altă carte" (subl. ns.).

Iată aşadar demonstraţia: Biblia fusese detronată de Cartea lui Mormon! Iată proorocia Sfântului Apostol Pavel împlinită: "... sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos" (Gal.I,7 )!

O similitudine izbitoare cu poziţia preferenţială faţă de Cartea lui Mormon şi faţă de „profetul” Joseph Smith o întîlnim în zilele noastre la secta autohtonă „Noul Ierusalim” de la Pucioasa . Şi ei au un profet, pe „proorociţa Virginia” de la care le-a rămas o carte, Cartea lui Verginica, supranumită „Cuvântul lui Dumnezeu”, pe care o consideră tot „O Altă Evanghelie a lui Iisus Hristos” şi din care citesc mult mai des decât din Biblie, şi după care se ghidează în viaţa de zi cu zi, pe motivul inventat de ei că „Dumnezeu este mereu astăzi”. Ca şi mormonii, pucioşii pretind că Sfintele Scripturi au fost grav alterate de modificări de-a lungul timpului, pierzând mult din credibilitate:

“ …Dar să ştiţi căci Cărţile sunt de mii de ori schimbate. Să ştiţi că au venit oamenii pe pământ cu multă îndrăzneală şi au şters din Cărţi ce a fost scris. Sunt Scripturi care sunt schimbate. Numai una la o mie dacă mai e curată. Că lumea şi chiar preoţii zic că proorocii nu au mai fost şi nu mai sunt de la Ioan. Dar uitaţi-vă că de la facerea pământului şi până la încheierea veacului acesta, Dumnezeu nu va înceta învăţătura Sa. Şi de aceea spun, s-au schimbat multe Scripturi şi oamenii de ştiinţă au scris multe minciuni. Dacă se găsesc la voi Scripturi de la Noi şi vi le cere, nu le daţi la lume, la oameni care măcelăresc. De aceea am venit la voi să vă spun să nu vă abateţi de la cale Mea…” („Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 26 octombrie 1976)

Să vedem însă câtă acoperire au (sau nu au) aceste afirmaţii de îndreptăţire a Cărţii lui Mormon, formulate de către Joseph Smith.

Întrucât mărturia cea mai palpabilă - plăcile de aur ­ a dispărut, acestea fiind restituite îngerului (după afirmaţia lui Joseph Smith) îndată după traducere, apărea ca necesară o altă mărturie. S-au găsit în acest scop trei, apoi încă opt "martori oculari" care au acceptat să afirme în scris că au fost de faţă atunci când Joseph Smith a arătat plăcile, iar ei au văzut scrierea, o scriere "curioasă, făcută de mână". Ce este mai puţin cunoscut, chiar şi de către cei mai mulţi mormoni din zilele noastre, este faptul că "unii dintre martorii Cărţii lui Mormon, care la început au pretins că au ţinut în mână plăcile şi au conversat cu îngerul, au fost cuprinşi mai târziu de dubii şi de necredinţa că ar fi văzut vreodată un înger". Să notăm că această surprinzătoare afirmaţie aparţine însuşi lui Brigham Young, al 2-lea preşedinte al mormonilor, fiind publicată în JOD, vol.7, pag. 164! Mai mult, după organizarea sistemului de conducere prin intermediul a "12 apostoli", o puternică şi neaşteptată "apostazie" i-a cuprins pe o parte din conducătorii mormoni, inclusiv pe primii trei martori. Drept consecinţă, aceştia au fost excomunicaţi din "biserică". Martin Harris (unul dintre cei trei "martori" ) l-a acuzat apoi pe Joseph Smith de "minciună şi moravuri uşoare". O întrebare legitimă se pune: oare de ce totuşi, fiecare nouă ediţie a Cărţii lui Mormon reproduce în continuare pe primele pagini această "Mărturie a celor trei martori", îndată ce ei au fost între timp excomunicaţi? Singura explicaţie logică este nevoia acută de acest ”document-mărturie”, pentru preţioasa impresie pe care o lasă cititorului neavizat. O subtilă, deşi neonorabilă, capcană pentru curioşi şi naivi.

David Whitmer, unul dintre cei trei martori ai Cărţii lui Mormon, a făcut ulterior această declaraţie: "Dacă voi credeţi mărturia mea despre Cartea lui Mormon, dacă voi credeţi că Dumnezeu a vorbit cu noi, cei trei martori, cu însăşi vocea Sa, atunci vă voi spune că în iunie 1838, Dumnezeu mi-a vorbit din nou cu vocea Sa din ceruri, şi mi-a spus să mă separ de Sfinţii Ultimelor Zile; pentru ce mi-au făcut mie, aşa trebuie să le fac eu lor. În vara lui 1838, căpeteniile bisericii şi mulţi membri au căzut adânc în greşeală şi în orbire..." ([40],pag.27-28.) (subl. ns.).

Cele două "mărturii" ale lui David Whitmer, chiar dacă sunt separate în timp de 15 ani, pot avea la o analiză conjugată patru şi numai patru valori de adevăr distincte:

1) ambele mărturii sunt false. În acest caz, falsitatea primei mărturii prevalează pe a doua, fiind catastrofală pentru credibilitatea doctrinei mormone;

2) prima mărturie este falsă, iar a doua este adevărată. Tragedia este şi mai mare, "biserica" mormonă este pur şi simplu "desfiinţată" din interior de către minciuna lui David Whitmer;

3) ambele mărturii sunt adevărate. Acest caz ne conduce la concluzia că "biserica" mormonă, chiar dacă a fost la început agreată de Dumnezeu, dar căzând apoi în "greşeală şi în orbire", a fost părăsită de inspiraţia divină şi a apostaziat. Fiind în orbire, ea nu mai poate aduce oamenilor lumina Mântuirii;

4) prima mărturie este adevărată, iar a doua este falsă. Această ultimă combinaţie posibilă (ca şi cea de-a doua, de altfel) pun sub semnul întrebării credibilitatea şi onestitatea martorului, apărând paradoxul că un adevăr să fie justificat ulterior prin intermediul unei minciuni, ambele provenind de la acelaşi autor, care este şi astăzi cotat drept „martor” credibil.

Istoria ne-a obişnuit însă că adevăraţii martori ai lui Hristos să-şi dea viaţa pentru adevăr, căci El este Adevărul. Iar "... diavolul ... este mincinos şi părintele minciunii" (Ioan VIII,44). Cu alte cuvinte, dacă David Whitmer ar fi fost un martor adevărat al lui Dumnezeu şi nu al diavolului, dacă ar fi fost un om care să merite a vedea cu ochii pe îngeri şi a auzi cu urechile pe Dumnezeu ­ aşa cum el însuşi a pretins ­ ar fi spus totdeauna adevărul.

Oliwer Cowdery, primul martor al Cărţii lui Mormon, a părăsit "biserica" mormonilor practicând restul vieţii în biserica protestantă metodistă din Ohio.

David Whitmer, al doilea martor, cunoscut ca un om credul, i-a părăsit şi el pe mormoni, la care nu s-a mai întors niciodată.

Martin Harris, al treilea martor, era binecunoscut în antecedente printr-o credulitate şi labilitate neobişnuită (fusese întâi quaker, apoi universalist, apoi restauraţionist, apoi baptist, apoi prezbiterian şi, în fine, mormon. Ca mormon, el îşi mai schimbă convingerile religioase de încă opt ori(!!), aderând la diverse grupări dizidente de mormoni sau de shakeri. Însăşi soţia lui îl caracterizează drept "mincinos" ([41], vol. 2, pag. 2-4).

Despre adeziunea lui Harris la shakeri, Phineas H. Young (fratele lui Brigham Young) şi alţi lideri ai organizaţiei mormone din Kirtland îi scriau lui Brigham Young în decembrie 1844:

"Există prin aceste locuri tot soiul de învăţături. Martin Harris este un ferm credincios în shakerism şi zice că mărturia acestei credinţe este mai mare decât cea care a fost pentru Cartea lui Mormon".

Ceea ce l-a determint pe Harris să migreze de la mormoni la shakeri a fost probabil multitudinea de "mărturii scrise" care atestă, sub semnătură, credinţa shakerilor. Shakerii, sau "tremuricii", sau "urmaşii Annei Lee", cred că ­ cităm ­ : "Hristos şi-a făcut a doua apariţie pe Pământ, într-o femeie aleasă pe nume Anne Lee şi recunoscută de către noi că Mama noastră Binecuvântată, în lucrarea de Răscumpărare".

Tremuricii, evident, nu cred în Cartea lui Mormon, căci au propria lor carte intitulată: "Un Sfânt, Sacru şi Divin Sul şi Carte, de la Domnul Dumnezeul Cerurilor, pentru Locuitorii Pământului". Mai mult de 60 de persoane au depus "mărturie" pentru această "carte", ceea ce pentru Harris se pare că a fost un argument zdrobitor. Deşi nu toţi martorii menţionează apariţia îngerilor, unii dintre ei povestesc despre mulţi îngeri care i-ar fi vizitat. O femeie povesteşte despre opt viziuni diferite; şi asta în timp ce Joseph Smith a avut doar trei martori care au văzut îngerul! (unul dintre ei fiind chiar Harris). Iar tremuricii au peste 100 pagini pline cu mărturii! Este evident că această variantă l-a copleşit pe Harris, care a ales "Sulul şi Cartea Sacră" drept adevărată revelaţie divină, abandonând fără pic de remuşcări Cartea lui Mormon. Despre noua opţiune a lui Harris cităm o afirmaţie atribuită lui Clark Braden:

"Harris a declarat în mod repetat că el a avut tot atât de multă claritate pentru cartea shakerilor cât a avut şi pentru Cartea lui Mormon" ([41],pag.173).

În aceste condiţii, cum mai putem crede în seriozitatea mărturiei iniţiale a lui Harris, un ins atât de instabil şi uşor influenţabil de către oameni? Şi totuşi această mărturie a lui Harris rămâne la loc de cinste în fiecare ediţie nou tipărită a Cărţii lui Mormon.

În ce priveşte posibila apariţie a îngerului, să fim îngăduitori şi s-o credem, amintindu-ne de spusele Sfântului Apostol Pavel: "... nu este de mirare, deoarece însuşi Satana se preface în înger al luminii" (II Cor. XI, 14).

Procedeul „mărturiilor multiple” a fost recent experimentat (cu un succes mediocru) şi pe meleagurile noastre. Secta „Noul Ierusalim” de la Pucioasa a vehiculat intens în ultimii 20 de ani minciuna că „14 adepţi aud Cuvântul lui Dumnezeu”, când de fapt nu-l auzea niciunul, ci toate „scrierile sfinte” erau produsul inventat al liderilor sectei, restul fiind nişte simpli „martori mincinoşi”.

6.1.3 Doctrină şi Legăminte

În 1833, primele 65 "revelaţii" ale lui Joseph Smith au fost tipărite sub titlul Cartea Poruncilor pentru Guvernarea Bisericii lui Hristos. Doi ani mai târziu, această carte era retipărită sub titlul Doctrină şi Legăminte ale Bisericii Sfinţilor din Ultimele Zile (cu titlul uzual, în original: Doctrine and Covenants, prescurtat D&C). Versiunea actuală (ediţia tipărită în 1992) conţine 138 de secţiuni şi două "Declaraţii Oficiale". Secţiunile sunt, în majoritate, subtitrate ca "revelaţii date prin Joseph Smith, Profetul". Excepţii mai importante sunt:

­ secţiunea 135, care conţine versiunea oficială a uciderii lui Joseph Smith (considerată de către mormoni "martiraj");

­ secţiunea 136, prezentată drept "Cuvântul şi Voinţa Domnului, date prin preşedintele Brigham Young";

­ secţiunea 138, intitulată "Viziunea asupra Învierii Morţilor", adoptată în anul 1979.

În contrast cu BOM, care are ca preocupare principală tratarea unor subiecte cu caracter istoric, cartea D&C este o colecţie de învăţături de credinţă şi instrucţiuni practice, inclusiv concepte originale precum botezul morţilor, mariajul celest, poligamia, etc. Cele două Declaraţii Oficiale se referă la abolirea practicii poligamiei (în 1890) şi respectiv la acceptarea la preoţie a bărbaţilor de rasă neagră (în 1978.).

Întrucât D&C conţinea inclusiv revelaţiile din prima versiune, intitulată Cartea Poruncilor pentru Guvernarea Bisericii lui Hristos (cu titlul uzual, în original: Book Of Commandments, prescurtat BOC) ne-am aştepta să regăsim aceste revelaţii în ambele scrieri şi în exact aceeaşi formă. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. David Whitmer, unul dintre "cei trei martori" ai cărţii BOM, făcea următoarea afirmaţie în legătură cu această neconcordanţă:

"Unele dintre revelaţii, aşa cum apar astăzi în cartea Doctrină şi Legăminte, au fost schimbate şi adăugate, unele dintre schimbări fiind de cea mai mare importanţă încât înţelesul lor este în întregime schimbat în unele subiecte foarte importante; aşa încât dacă Domnul Şi-a schimbat părerea la câţiva ani după ce a dat revelaţiile, şi după ce a poruncit slujitorilor Săi o revelaţie, ca prefaţă la a sa Carte a Poruncilor, care spune: «Iată, Eu sunt Dumnezeu şi v-am spus vouă: Aceste porunci sunt de la Mine!»... «Cercetaţi aceste porunci, căci ele sunt adevărate şi credincioase». Revelaţiile au fost corect tipărite în Cartea Poruncilor! ... Dar în iarna lui 1834 ei au văzut că unele din revelaţiile din Cartea Poruncilor au fost schimbate, deoarece capii bisericii au mers prea departe, şi au făcut lucruri în care ei au mers deja înainte cu unele din revelaţiile iniţiale. Aşa încât cartea Doctrină şi Legăminte a fost tipărită în 1835, şi unele dintre revelaţii s-au schimbat şi au fost adăugate" (fragmente din scrisoarea lui David Whitmer, publicată în ziarul Saints Herald, 5 Feb. 1887).

Dincolo de limbajul încâlcit, aproape agramat, al lui David Whitmer, transpare un adevăr evident: faţă de textul iniţial au fost operate schimbări atât de importante şi de îndrăzneţe, încât au deranjat chiar pe unul dintre fondatorii credinţei mormone ­ chiar dacă acesta este tentat să creadă că "Domnul şi-a schimbat părerea la câţiva ani după ce a dat revelaţiile". Domnul sa fie autorul real al schimbărilor, sau "capii bisericii care au mers prea departe"? Deşi Whitmer nu este prea lămurit, este limpede că Dumnezeu nu poate fi caracterizat prin instabilitate şi prin şovăială, ci prin credincioşie faţă de cuvântul Său. Cei ce au operat schimbările nu pot fi decât aceia care "au mers prea departe". Atât de departe încât, în afară de miile de schimbări care au fost făcute în revelaţiile publicate la început sub titlul BOC sau în alte publicaţii mormone din acele vremuri, un capitol întreg referitor la căsătorie a fost îndepărtat fără nici o explicaţie; de asemenea, capitolul "Prelegeri despre credinţă" care conţinea 70 de pagini în prima ediţie, cea din 1835, din D&C, a fost complet îndepărtat din ediţiile ulterioare. Paradoxal, deşi mormonii recunosc că aceste capitole au fost eliminate, nu recunosc şi faptul că în revelaţiile tipărite în prezent în D&C au fost făcute inclusiv schimbări de fond. Omisiunile nu sunt oare schimbări de fond?

Pe de altă parte, toate aceste modificări ­ şi au fost recenzate mai multe mii (!!) de cuvinte adăugate, şterse sau schimbate ­ au fost făcute doar în 140 de ani! Ce s-ar fi întâmplat cu Biblia dacă ar fi suferit schimbări în acelaşi ritm? Ar mai fi avut vreo tangenţă cu textele iniţiale? Din fericire, bisericile despre care o "profeţie" a lui Joseph Smith spune că toate, fără excepţie, "sunt greşite" (JSH, 1:19) au avut grijă să păstreze nealterată Sfânta Scriptură mai mult de 2000 de ani. Cea mai recentă confirmare a acestui fapt o constituie manuscrisele descoperite la Qumran (lângă Marea Moartă) în anul 1947, despre care s-a constatat că provin din anul 100 î.d.Hr . ([46], Vol. 6, pag. 41a-41b). Cercetările au arătat că: "...ele sunt extrem de apropiate de textul cu care suntem familiari" ([47], pag. 264).

6.1.4 Perlă de Mare Preţ

Această scriere "canonică" mormonă (în original‚ Pearl of Great Price‚ prescurtat POGP), de o întindere ceva mai mică (61 de pagini în ediţia din 1992) este o colecţie de scrieri intitulate:

a) Cartea lui Moise

b) Cartea lui Avraam

c) Evanghelia după Matei ("revizuită" de Joseph Smith)

d) Istoria lui Joseph Smith

e) Articolele de credinţă

a) Cartea lui Moise

Cartea lui Moise (în original The Book of Moses‚ ­ denumirea prescurtată: Moses) este o transcriere după Cartea Facerii din Vechiul Testament, luată din versiunea KJB. Conţine opt capitole "revelate" lui Joseph Smith în perioada iunie 1830 ­ februarie 1831.

Cu toată grija pe care o presupune o "transcriere", în această carte apar inserate învăţături cu totul inedite: cum Satan devine diavol (Moses 4:1 ); cum omul a fost creat spirit în preexistenţa sa corporală (Moses 3:5 ; 6:51 ); cum neascultarea primilor oameni a fost necesară pentru a determina procrearea umană (Moses 5:11 ); cum Adam a fost botezat, primind Duhul lui Dumnezeu şi fiind "născut în Spirit" (Moses 6:64-65 ); cum şi ce predica Enoh oamenilor (Moses 7:1-69 ); profeţiile lui Matusalem (Moses 8:3-4 ); evanghelia lui Noe (Moses 8:19-24).

b) Cartea lui Avraam

Cartea lui Avraam (în original The Book of Abraham‚ ­ denumire prescurtată Abraham) se pretinde a fi o traducere a unui papirus provenind din catacombele Egiptului, scris de mâna lui Avraam, pe vremea când el era în Egipt. În mod cu totul neaşteptat, papirusul este real şi există, având chiar propria sa istorie. La început el a fost obţinut de Joseph Smith în 1835 în urma unei expoziţii organizată în Kirtland, statul Ohio, unde fusese expus împreună cu câteva mumii egiptene. După ce a fost "tradus " de către Joseph Smith, papirusul a dispărut pur şi simplu o lungă perioadă, timp în care s-a crezut că fusese distrus în marele incendiu din Chicago, în anul 1871. În 1966 el este redescoperit în Muzeul Metropolitan din New York şi identificat atât de savanţii muzeului cât şi de liderii mormoni că fiind acelaşi după care s-a "tradus" Cartea lui Avraam.

Cercetat cu atenţie de egiptologi, atât mormoni cât şi ne-mormoni, papirusul s-a dovedit a fi de fapt o porţiune transcrisă din "Cartea Viilor" (scriere egipteană derivată din mai cunoscuta "Carte a Morţilor"), un text funerar păgân fără absolut nici o legătură cu Avraam. Traducerea corectă nu prezenta de altfel nici cea mai mică asemănare cu Cartea lui Avraam a lui Joseph Smith.

Este important de reţinut că această Carte a lui Avraam a fost una din sursele doctrinei rasiale mormone îndreptate împotriva negrilor. Deşi această doctrină a fost rejectată într-un târziu (abia în anul 1978.), când printr-o Declaraţie Oficială mormonii renunţau la interdicţia impusă negrilor de a avea acces la preoţie, este interesant de observat că izvoarele ei nu au fost încă abandonate. Chiar fiind adoptată Declaraţia Oficială, putem citi în ediţia din februarie 1992 a cărţii POGP, la pag. 31, următoarele paragrafe:

"[...] 21. Şi acum, acest rege al Egiptului era urmaş din coapsele lui Ham, şi era un părtaş al sângelui Canaaniţilor prin naştere.

22. Din acest strămoş s-au născut toţi egiptenii, şi astfel sângele Canaaniţilor s-a păstrat în acest ţinut.

23. Ţinutul Egiptului fiind la început descoperit de o femeie, care era fiica lui Ham, şi fiica lui Egyptus, care în Chaldeeană înseamnă Egipt, ceea ce semnifică "interzis".

24. Când această femeie a descoperit ţinutul, acesta era sub apă, dar după aceea şi-a aşezat fiii săi aici; şi de aceea, din Ham s-a răspândit acea rasă care a păstrat blestemul pe pământ...

25. Faraon, fiind un om drept, şi-a stabilit regatul şi şi-a judecat neamul cu înţelepciune şi dreptate în toate zilele, căutând zelos să imite acea rânduială statornicită de părinţi în primele generaţii, în zilele domniei primului patriarh, chiar în domnia lui Adam, şi asemenea cea a lui Noe, Tatăl său (al lui Ham, n. n.) care l-a binecuvântat cu binecuvântarea pământului şi cu binecuvântarea înţelepciunii, dar l-a blestemat în ceea ce priveşte preoţia..." (Abraham 1:21-26 ) (subl. ns.).

În teologia mormonă s-a afirmat încă de la început că pielea neagră este un blestem al lui Dumnezeu dat anumitor oameni răi. Joseph Smith a stabilit cu fermitate că negrii sunt descendenţi ai lui Cain. În "History of the Church" (Istoria Bisericii), vol. 4, pag. 501, citim:

"... Indienii au motive mai mari a se plânge de tratamentul albilor, decât negrii, sau fiii lui Cain" (subl. ns.).

În Doctrina Mormonă citim:

"Ca rezultat al răzvrătirii sale, Cain a fost blestemat să aibă pielea întunecată; el a devenit tatăl tuturor negrilor..." ([36], pag. 102 )

Ce s-a întâmplat după potop? "Apostolul" mormon Erastus Snow arăta că: "urmaşii lui Ham au moştenit blestemul şi asta deoarece ­ după cum învaţă o revelaţie ­ o parte din sângele lui Cain s-a amestecat cu cel al familiei lui Ham, şi astfel ei au perpetuat acel păcat" (JOD, vol. 21, pag. 370).

În Doctrina Mormonă, la pag. 477, Bruce R. McConkie spune că: "Ham, fiul lui Noe, s-a căsătorit cu Egyptus, o descendentă a lui Cain, astfel păstrând seminţia neagră după potop".

Cine este această Egyptus? Biblia arată că nimeni nu a scăpat de potop în afară de Noe şi familia sa.

Dar poate cea mai şocantă poziţie faţă de rasa neagră o formulează John Taylor, al treilea preşedinte al "Bisericii Mormone", care afirmă că un descendent al lui Cain a trecut de potop astfel că diavolul să poată fi reprezentat „corespunzător” pe pământ:

"De ce, de fapt, trebuie să avem un diavol? De ce nu l-a ucis Domnul cu mult în urmă? Pentru că El n-ar fi putut s-o facă. El avea nevoie de diavol şi de un mare număr din cei care fac poruncile lui, tocmai pentru a păstra omul drept, ca noi să învăţăm să plasăm dependenţa noastră de Dumnezeu şi să credem Lui, să urmăm legile Lui şi să-I păstrăm legămintele. Când el a distrus locuitorii lumii antediluviene, El a tolerat ca un descendent al lui Cain să treacă de potop pentru ca el să poată fi în mod corespunzător reprezentat pe pământ" (JOD, vol. 23, pag. 336) (subl. ns.).

Dincolo de faptul că a afirma că Dumnezeu are nevoie de diavol este o imensă prostie (căci Dumnezeu cel Atotputernic n-are nevoie de nimic!) se pretinde cu alte cuvinte, că descendenţii cu piele neagră ai lui Cain sunt nici mai mult, nici mai puţin, unelte ale diavolului şi reprezentanţii acestuia pe pământ. Asta doar până în 1978, când lucrurile se schimbă peste noapte: preşedintele mormon Kimball lansează o nouă "revelaţie" privind negrii, care o contrazice pe prima:

"... în consecinţă, toţi bărbaţii sănătoşi, membri ai bisericii, pot fi primiţi în preoţie indiferent de rasă sau culoare" (Deseret News, 9 iunie 1978, pag. 1A).

Pentru a cântări greutatea acestei "lovituri de teatru", este suficient să o comparăm cu poziţia asupra aceleiaşi probleme exprimată cu doar 11 ani mai devreme, în 1967, de N. Eldon Tanner, un membru al primei preşedinţii mormone:

"Biserica nu are intenţia de a-şi schimba doctrina asupra negrilor. De-a lungul istoriei bisericii originale creştine, negrii nu au deţinut niciodată preoţia. Cu adevărat, nimic nu ne poate face să schimbăm aceasta. Este o lege a lui Dumnezeu" (Seattle Magazine, dec.1967, pag.60).

Asupra seriozităţii acestor poziţii contradictorii nu se merită a mai face vreun comentariu.

c) Evanghelia după Matei ("revizuită" de Joseph Smith)

Aceasta este de fapt un fragment transcris din aşa-zisa "Traducere Inspirată a Bibliei", numită şi "Versiunea Inspirată", realizată de Joseph Smith în 1831, dar nepublicată vreodată în întregime, şi anume cap. XXIII, 39-41 şi XXIV, 1-56 din Evanghelia după Matei. Despre această "traducere" am văzut în paragraful 2.1.1 cât de "inspirată" a putut fi. În ce priveşte "revizuirea" Evangheliei după Matei, ea reproduce destul de exact pasajele corespondente din "Traducerea Inspirata a Bibliei". Textul fiind de o întindere destul de restrânsă, nu este caracteristic pentru genul de intervenţii "în forţă" realizate de Joseph Smith în restul traducerii.

Spre deosebire de liderii mormoni, o sectă a sectei, autointitulată "Biserica Sfinţilor Ultimelor zile Restaurată", a publicat totuşi în întregime "Versiunea Inspirată" a lui Joseph Smith, deşi în prezent şi istoricii acestei secte derivate sunt pe cale de a o repudia. Relativ la textul din Evanghelia după Matei, Richard P. Howard ([48],pag.86 ) afirmă:

"În orice caz, alterările textului King James în Matei,24 al Noii Traduceri nici nu adaugă din punct de vedere cantitativ la text, nici nu elucidează implicaţiile teologice ale textului mateean".

d) Istoria lui Joseph Smith

Având în original titlul "Joseph Smith History" (prescurtat, JSH), ea este subtitrată "Extrase din Istoria lui Joseph Smith, Profetul", şi reprezintă partea de început (vol. 1, cap. 1-5) a scrierii de mare anvergură intitulată Istoria Bisericii (în original : History of the Church ­ prescurtat HOC). Din motive întemeiate pe interese nu prea corecte (vezi paragraful 3.3 ­ Schimbări în Istoria Bisericii), restul cărţii HOC nu şi-a găsit loc în repertoriul "canonic" al scrierilor mormone.

Această poveste, realizată de însuşi Joseph Smith, relatează începuturile alegerii şi chemării sale la predicarea şi "restaurarea" creştinismului. În ordine cronologică, evenimentele mai importante sunt:

1) prima viziune a lui Joseph Smith;

2) vizitele îngerului Moroni;

3) primirea şi traducerea plăcilor de aur;

4) călătoria lui Martin Harris la New York City cu o transcriere a caracterelor "egiptene reformate", preluate din Cartea lui Mormon, la profesorii Charles Anthon şi Dr. Mitchell, pentru a obţine de la aceştia confirmarea veridicităţii traducerii operate de Joseph Smith,

5 ) primirea de către Joseph Smith şi Oliver Cowdery a preoţiei aaronice, direct prin intermediul lui Ioan Botezătorul,

6 ) primirea "Spiritului Profetic", după ce Joseph Smith şi Oliver Cowdery se botează reciproc, unul pe altul. Să nu uităm în context că, tot pe meleagurile americane, "Spiritul Profetic" se încarnase deja în anul 1827 în persoana "vizionarei" Hellen White, cea care urma să fie restauratoarea din faliment a doctrinei advente. Suflul concurenţial, care a adus multe progrese materiale Americii, pătrundea deci şi în viaţa religioasă americană. Nu însă că să-i unească pe credincioşi, "ca toţi sa fie una", ci parcă să-i risipească şi mai straşnic.

e) Articolele de credinţă

Ultima carte "canonică", intitulată Articolele de credinţă ale Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Ultimele Zile se întinde pe mai puţin de două pagini şi reprezintă un fel de "crez", destul de îndepărtat ca formă şi conţinut de Simbolul de credinţă niceeo-constantinopolitan. Versiunea originală, realizată în 1842, este inclusă într-o scrisoare adresată de către Joseph Smith lui John Wentworth de la ziarul Chicago Democrat. Între timp, cele 13 articole de credinţă au fost completate cu trimiteri conţinând note de subsol.

Există şi aici o discrepanţă între intenţie şi faptă. Misionarii mormoni prezintă Articolele de credinţă ca un rezumat al convingerilor religioase mormone. Cunoscătorii aspectului practic, real, al acestor convingeri, ştiu însă că o bună parte a lor este de fapt clasată şi nu reprezintă doctrina mormonă actuală. Pentru a mări parcă la maximum confuzia, James E. Talmage, scriitor mormon, publică propriile "Articole de Credinţă" (Salt Lake City, ediţia din 1952, apoi cea din 1987) care prezintă actuala doctrină mormonă, mult extinsă şi oarecum diferită de cea lansată de Joseph Smith în versiunea originală.

Ce "noutăţi" aduce însă acest capitol din POGP? Să zăbovim doar asupra celor mai importante:

Art. 2: "Noi credem că oamenii vor fi pedepsiţi pentru propriile păcate şi nu pentru greşeala lui Adam".

Sfânta Scriptură confirmă însă prezenţa în om şi a efectelor păcatului originar:

"Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele". (Rom. VII, 23) (subl. ns.).

De aici rezultă că până şi propriile păcate sunt influenţate de acea "lege a păcatului care este în mădularele mele", apărută nu altfel decât prin neascultarea lui Adam şi a Evei.

Art. 6: "Noi credem într-o astfel de organizare care există în Biserica Primitivă, şi anume: apostoli, profeţi, pastori, învăţători, evanghelişti, ş.a.m.d."

Este adevărat, aşa a fost la început. Dar după cuvântul Scripturii, Cel ce a rânduit aceste demnităţi a fost Însuşi Fiul lui Dumnezeu (Efes. IV, 10-12), pentru necesităţile vremii. Dintre acestea, numai preoţia este perpetuată, prin punerea mâinilor:

"Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, că să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit" (Tit I,5).

Această formulare: "ţi-am rânduit", presupune deja o decantare, o clarificare definitivă a necesităţilor de organizare a Bisericii. Or, demnităţile de apostol, de profet, de învăţător, de evanghelist, nu mai apar enunţate, deci ele nu mai sunt necesare, pe de o parte deoarece fundamentul doctrinar al Bisericii era deja stabilit cu limpezime, iar pe de alta, deoarece predicarea Evangheliei şi învăţătura revenea de acum încolo tot preotului:

"Preoţii ce-şi ţin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi învăţătură" (I Tim. V, 17).

Este evident că regresia spre funcţii de început ale Bisericii (apostoli, profeţi) este introdusă în Articolele de credinţă mormone în mod intenţionat, că să justifice o situaţie de fapt, impusă deja de o voinţă omenească, de o persoană dornică de a se împărtăşi ea însăşi din privilegiile de cinstire cuvenite acestor funcţii.

Fenomenul se regăseşte în zilele noastre şi la noi, la secta „Noul Ierusalim” de la Pucioasa , care promovează funcţii precum „prooroc”, „păstor”, „străjer”, „călăuză”, tot pentru a diminua rolul legitim şi responsabil al preotului dintr-o comunitate creştină.

Art. 8: "Noi credem că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu atâta vreme cât ea este tradusă corect; noi de asemenea credem în Cartea lui Mormon că este cuvântul lui Dumnezeu".

În ceea ce priveşte Biblia, există nenumărate copii, în multe limbi, între care asemănarea este frapantă. Numai "Traducerea inspirată" a lui Joseph Smith se îndepărtează în mod evident de textul original, introducând o serie de inovaţii şi eliminând părţi din text. În situaţia în care liderii mormoni afirmă că din Biblie s-au pierdut "părţi preţioase", ar fi de aşteptat ca "Traducerea inspirată" să restaureze Biblia, adăugând şi părţile pierdute. Totuşi, acest lucru nu se întâmplă!

O poziţie ciudată o adoptă Joseph Smith şi faţă de cărţile "apocrife" ale Bibliei, prin cărţi "apocrife" Smith înţelegând pe cele necanonice. Potrivit răspunsurilor "inspirate", "primite" de către Smith „de la Domnul”, "cărţile apocrife ale Bibliei au fost scrieri inspirate la început, dar interpolări consecutive şi modificări au pervertit şi au contorsionat textul lor original astfel încât le-au lăsat fără nici o valoare" (Doctrina Mormonă, ediţia 1966, pag.41-42).

Ar fi fost de aşteptat ca Joseph Smith să restaureze şi aceste cărţi, redându-le valoarea pe care au avut-o la început şi reintegrându-le în Biblie, alături de "cărţile pierdute" la care face referire Cartea lui Mormon (1 Nephi 13,26). Faptul că el nu o face, este în mod evident un semn mare de întrebare pentru vizionarismul lui Joseph Smith.

Art. 9:"Noi credem toate cele pe care Dumnezeu le-a descoperit, toate cele pe care ni le descoperă acum şi credem că El va descoperi încă multe lucruri mari şi importante în legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu".

Aceasta este o formulare care încearcă să justifice pe faţă îndreptăţirea şi autenticitatea "profeţiilor" actuale fără a face vreo aluzie la o minimă condiţionare care se impune: aceea ca profeţiile să fie consistente, adică să nu poarte cu sine contradicţii, iar cele consumate să se confirme odată cu trecerea timpului. O analiză atentă a "profeţiilor" mormone arată că ele conţin numeroase contradicţii atât interne, cât şi în legătură cu Biblia. De asemenea, există o serie de profeţii care, deşi trebuia să se fi realizat deja, au fost infirmate de istorie (de exemplu, profeţia făcută de Joseph Smith cu 8 zile înainte de a fi ucis, prin care proclama că "va călări triumfător peste toate opresiunile" ).

Art. 10: "Noi credem în reunirea textuală a lui Israel şi în restaurarea celor Zece Triburi, că Sionul (Noul Ierusalim ) va fi construit pe continentul american, că Hristos va domni în persoană pe pământ şi că pământul va fi înnoit şi va reprimi slava sa paradisiacă".

Despre Noul Ierusalim, cartea Apocalipsei spune că se va coborî din cer de la Dumnezeu, după ce vor fi schimbate cerul şi pământul cele dintâi: "Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este." (Apoc. XXI,1). Este o copilarie să afirmi că pe un pământ nou, transfigurat, în care "marea nu mai este", ar mai putea rămâne vreun reper din continentul american. În ce priveşte vrednicia acestor ţinuturi şi implicit a locuitorilor lor de a primi o asemenea cinste, pare-se că ­ deocamdată ­ denumirea de Noul Babilon li se potriveşte mult mai bine.

Totuşi, se pare că gustul după exotic dă bine la marele public, aşa că nici românii noştri n-au fost mai prejos. Ei chiar le-au luat-o înainte americanilor şi au construit deja pe pământ „Cetatea "Noul Ierusalim" de la Pucioasa”, unde de peste 25 de ani Îl tot aşteaptă pe Hristos ca să Se coboare din cer în Persoană şi să le facă o vizită oficială.

Art. 11: "Noi revendicăm privilegiul de a ne închina Dumnezeului Atotputernic după cum ne dictează propria noastră conştiinţă şi de a permite tuturor oamenilor acelaşi privilegiu, să se închine cum, unde şi în ce fel pot."

Regăsim în acest articol aceeaşi înclinaţie spre liberalizare până la "relativismul absolut" oferit de conştiinţă, în raport cu legătura dintre credincioşi şi Dumnezeu, pe care o întâlnim la majoritatea sectelor care nu au un dreptar sănătos şi canonic după care să se orienteze. Despre conştiinţă, Sfânta Scriptură spune că oferă doar o orientare şi o speranţă, căci, dacă inima nu ne osândeşte, "avem îndrăznire către Dumnezeu" (1 Ioan III, 21). Iar conştiinţa sălăşluieşte în inimă: căci gura grăieşte din prisosinţa inimii (v. Luca VI, 45), cu inima omul pricepe (v. Ioan XII, 40), hotărăşte (v. II Cor. IX, 7), crede (v. Rom. X, 9), iubeşte (v. Rom. V, 5), se luminează în cuget (v. II Cor. IV, 6).

Sfânta Scriptură avertizează însă asupra consecinţelor îndepărtării de un duhovnic, sprijin şi sfat de nădejde: "Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău..." (Iacov IV, 3). Ea ne îndeamnă la rugăciune colectivă sau făcută de unii pentru alţii (v. Iacov V, 13-16 şi Ioan V, 16). În orice caz, ni se cere ca rugăciunea să nu fie oricum, adică la cheremul conştiinţei care poate slăbi sau cădea; ci să fie: "cu toată stăruinţa" (Rom. XII, 12 ), "cu mintea întreagă" (I Petru IV,7), "după voinţa Lui" (I Ioan, V, 14), "în Duhul Sfânt" (Iuda I, 20), "cu mulţumire" (Filip. IV, 6), "cu bucurie" (Filip. I, 4). În ce priveşte capacitatea de discernere dovedită de propria noastră conştiinţă, Sfânta Scriptură ne dezvăluie relativitatea acesteia în Epistola către Romani, cap. VIII, vers.26: "...Căci să ne rugăm cum trebuie nu ştim, ci singur Duhul se roagă pentru noi". Evident, dacă Acesta este recunoscut şi invocat cu stăruinţă, caz în care sprijinul Său schimbă fundamental opţiunea incertă de închinare "cum, unde şi în ce fel pot", aşa cum învaţă Art. 11 de credinţă mormonă.

"Independenţa" pe care o proclamă acest articol sugerează pofta de libertinaj, ceea ce contrazice îndemnurile la supunere şi ascultare formulate de Sfânta Scriptură:

"Ca fii ai ascultării, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din timpul neştiinţei voastre" (I Petru I, 14).

Iar dacă lucrăm numai după propria noastră conştiinţă, cine ne va îndrepta când vom greşi? De la cine vom lua mustrare? Însuşi Mântuitorul ne avertizează că atunci suntem pe calea pierzării, pe care merg slugile egoismului şi mândriei, exemplificate prin păgâni şi prin vameşi:

" De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar dacă nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie că un păgân şi vameş." (Mat. XVIII, 15-17).

*

Cărţile considerate "opere standard" sau "canonice" de către mormoni sunt aşadar suportul material şi moral al propriei lor erezii. Un loc aparte, acela de legitimare a celorlalte cărţi, îl ocupă Biblia. Ea apare însă modificată în text cu neaşteptată îndrăzneală, fără teama consecinţelor, deşi avertizate cu fermitate de apostolul Ioan:

"... De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta. Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă..." (Apoc. XXII,18-19).

Putem, crede, fără teama de a greşi, că acest sever avertisment care încheie ultima proorocie din Biblie îşi extinde în mod firesc valabilitatea asupra întregii Sfinte Scripturi.

În plus, celelalte cărţi mormone adesea contrazic şi contestă Biblia. De asemenea, ele se îndepărtează, pe fond, atât de mult de Sfânta Scriptură, încât este inadmisibil a fi calificate drept "inspirate", aşa cum mormonii pretind. O sumedenie de erori se înlănţuie atât de strâns într-un cerc vicios, încât tot eşafodajul lor de credinţă, la cea mai simplă analiză, se prăbuşeşte cu zgomot. Spre exemplu: Cartea lui Avraam este dovedită a fi o mare cacealma, o imensă fraudă, o insolentă minciună. Autorul ei este Joseph Smith. El capătă volens-nolens eticheta de profet mincinos. În consecinţă, toată opera sa profetică şi doctrinară este lovită de nulitate. Analizată în profunzime, ea dezvăluie însă şi alte neconcordanţe, care sunt atât de grave, încât confirmarea "diagnosticului" se impune de la sine.

6.2 False viziuni ale lui Joseph Smith

a) Prima viziune

Prima viziune (în original: "First Vision" ) este unul dintre principalele evenimente istorice şi doctrinare în învăţătura mormonă.

Tema acestei scrieri este, pe scurt, următoarea:

Într-o dimineaţă senină de primăvară a anului 1820, Joseph Smith, pe când avea 14 ani (sau 15, după versiunile [5] şi [6]), s-a retras într-o pădure să se roage. Subiectul rugăciunii: "Care dintre biserici (dacă era într-adevăr vreuna) era cea adevărată? Care dintre toate aceste 'partide' religioase are dreptate, sau sunt toate laolaltă greşite? Dacă vreuna dintre ele este adevărată, care este aceasta, şi cum pot să ştiu aceasta?" ([5]).

După propria mărturisire, întrebările ridicate creau în mintea lui Joseph Smith stări de nelinişte şi excitaţie neobişnuită: "În timpul acesta de mari tulburări mintea mea era cuprinsă de reflecţii serioase şi mari nelinişti... Din când în când, mintea mea era foarte excitată; strigătele şi zgomotul erau mari şi neîncetate" ([1]). În 1820 a avut loc o efervescenţă religioasă în urma căreia patru membri ai familiei lui Joseph (mama sa Lucy, fraţii săi Hyrum şi Samuel Harrison, precum şi sora sa Sophronia) au aderat la Biserica Presbiteriană. Joseph dorea să ştie la ce biserică să se alăture la rândul său. După cum singur declara, mintea sa "începuse să se încline către secta Metodistă" existând întrucâtva dorinţa de a se uni cu ei. Confuzia şi lupta dintre secte era atât de mare, încât aceste dileme îl chinuiau serios pe tânărul Joseph. Retras în pădure pentru meditaţie şi rugăciune, el a parcurs aici câteva evenimente notabile; acestea au fost:

1. El a fost copleşit în întregime de o putere malefică, şi care i-a "legat" limba;

2. Un întuneric adânc s-a aşternut împrejurul lui;

3. Un stâlp de lumină a strălucit deasupra capului său;

4. El a fost eliberat de "inamicul care-l ţinuse legat";

5. Două Personaje de o strălucire şi slavă de nedescris (considerate de el a fi Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său, Iisus Hristos) i s-au arătat şi i-au vorbit.

Joseph i-a întrebat: care dintre secte este adevărată? iar Ei i-au răspuns că toate sunt greşite iar el să nu se alăture nici uneia dintre ele.

Povestirea aceasta a fost canonizată în 1880 şi poate fi găsită în scrierea mormonă canonică "Perlă de Mare Preţ", sub titlul "Istoria lui Joseph Smith" (Joseph Smith History -JSH : [1], pag. 47-50, Ed. 1981)

În paginile 2 şi 3 ale jurnalului său din 1832 ([5]), Joseph Smith scria cu propria sa mână o povestire asupra primei viziuni şi reflecţiile sale care au precedat-o. Sunt notabile câteva afirmaţii, cum ar fi:

­ în pag. 2 a jurnalului: "...cercetând Scripturile eu am aflat că omenirea nu s-a întors la Domnul ci a apostaziat de la adevăr şi credinţa vie şi că nu există vreo societate sau denominaţiune clădită pe Evanghelia lui Iisus Hristos..." (subl.ns.). Aceasta clarifică de ce în pagina 3 a jurnalului, Joseph nu-L mai întreabă pe Iisus (aşa cum se spune, în versiunea oficială, că ar fi făcut!) care dintre secte este cea adevărată, că să i se alăture şi el acesteia. El cunoştea deja răspunsul din propriile cercetări !

­ în acelaşi jurnal, Joseph are 15 ani, nu 14 ca în [1]; în plus nu este menţionată nici o putere malefică; în schimb, lui îi apare un singur personaj, Iisus, şi nu două! de asemenea, nu este menţionată "excitaţia religioasă" care i-a procurat necesitatea interioară de a se ruga.

Există cel puţin şase versiuni ale "Primei viziuni". O scurtă descriere a celor mai importante este ilustrată în tabelul următor:

Nr. Biblio- grafic	Scurta descriere a versiunii	Vârsta lui Joseph, anul	Stâlpul de lumină	Nr. de personaje	Tatăl	Fiul	Răspuns la întrebarea ”la ce sectă să adere”
[1]	Versiunea oficială (din POGP, JSH, pag. 49-50, ediţia 1981)	14 ani, 1820	da	2, ambele vorbesc	da	da	”nici una”
[2]	Scrisoarea lui Joseph către J. Wentworth, editor, publicată în Chicago Democrat 3/01/1842	nemenţi-onate	nu	2, arată la fel, ambele vorbesc	?	?	fără întrebare, ”toate sunt incorecte”
[3]	Jurnalul lui Joseph din 1835	aprox. 15 ani	da	Unul, apoi Altul, al doilea vorbeşte	?	?	fără întrebare
[4]		14 sau 16 ani	da	1	nu	da